Ceva teribil îmi dă târcoale
învelit în uitare.
În lipsa dimineţii
omul cel negru coboară
înghiţind, rând pe rând,
tot ce-a rămas din puterea nopţii
şi-a visului.
Mă îmbrăţişează în treacăt
aşa cum ne privim în ochi
eu
sau străinul
în goana scurtă a trenurilor –
dimineaţa.
Oh, I’ve been peeking at her and she’s still growing…
Those great sweeps of snow that stop suddenly six feet from the house…
Thoughts that go so far.
The boy gets out of high school and reads no more books;
the son stops calling home.
The mother puts down her rolling pin and makes no more bread.
And the wife looks at her husband one night at a party and loves him no more.
The energy leaves the wine , and the minister falls leaving the church.
It will not come closer –
the one inside moves back, and the hands touch nothing,
and are safe.
The father grieves for his son, and will not leave the room where the coffin stands.
He turns away from his wife, and she sleeps alone.
And the sea lifts and falls all night, the moon goes on through the unattached heavens alone.
The toe of the shoe pivots
in the dust…
And the man in the black coat turns, and goes back down the hill .
No one knows why he came, or why he turned away, and did not
climb the hill.
by Robert Bly
Aşteptarea ta mă ucide .
Venind în întâmpinarea ei
sunt nevoită să renunţ la mine,
tată…
Aşteptarea ta crâncenă
Este acum parte din făptura mea.
Aşteptarea aceasta
Mă lasă mereu dezamăgită, chinuită,
nevrednică…
Cu ea m-ai învăţat ipocrizia, tată,
După ce tu însuţi ai aflat despre ea
În aşteptarea aceasta te-am privit
îmbătrânind şi crescând mic
la umbra ei.
Abia dacă mai rămăsese în mine
atâta fiinţă
cât să-ţi ajung până la gleznă.
Însă, moştenită de la tine fiind,
am crescut-o cu grijă
şi-am înmulţit-o ca pe talanţi.
Astăzi, privind-o, îmi zic:
Ce puternică trebuie că sunt eu,
dacă atât de mică fiind,
am purtat aşteptarea asta mare
şi grea.
Pe când eram copil dormeam în acelaşi pat cu orfanii, împărtăşind doar felul singur în care corpul ni se strângea într-o îmbrăţişare, chircindu-se împrejurul inimii. Patul rămânea mereu prea încăpător, oricât de mulţi ne-am fi aşezat în aşternuturile aspre şi mute.
În părăsirea aceea îngrijită cu trudă grozavă, pe când eram copil şi încă mă adânceam în prăpastia nopţii, mama şi-a apropiat chipul de al meu într-o îmbrăţişare fugară, vecină cu moartea.
De-atunci am crescut ca bureţii sub ploaie, rătăcind lucid în căutarea unei spaime asemănătoare. De-atunci am străbătut pământul, dedându-mă la lucruri bizare , fioroase sau stranii, gravitând rece între femei şi bărbaţi a căror fiinţă marginală încălzea lumea.
Însă frica, angoasa sau groaza acestor căutări repetate se păstra egală cu sine, un fel de caricatură minusculă, o inferioritate docilă şi rizibilă a spaimei cumplite din sărutarea aproape blândă, dar atât de străină, a mamei.
Încercam cu îndărătnicie limita vieţii, uriaş în micimea mea dornică, refuzând rând pe rând secundele pentru a trăi singurul moment irepetabil…
O purtam cu ură şi tandreţe infinită, sabotându-mi pe rând ferestrele către lume, primind nopţile cu nelinişte, căutând somnul care poate mi-ar fi adus-o din nou, sugrumată în tristeţe şi lacrimi stăpânite. Dar odihna nopţii mi se refuza în veghea gândului şi-a fantasmelor.. Scrutam întunericul dorindu-mi şi refuzându-mi. Nu mă hotărâsem încă – deşi ajuns aici, nu mă hotărâsem să-i dau înapoi, într-o sărutare cu patimă scurtă, ceea ce pusese mama asupră-mi şi eu acceptasem din dragoste, orbire şi frică. Ceea ce căram ostenit de atâţia ani îmi devenise prea propriu. Nu mă puteam întreba cine urma să fiu fără ea…
În seara aceea, m-am vârât din nou tăcut în aşternut. Poate avea să vină, poate nu…Nu aveam să găsesc nimic comparabil.
Pentru prima oară ostenisem prea tare să o mai aştept. Lacrimi ireale s-au prelins din ochii închişi într-o nebănuită căldură. Privindu-mă, m-am zărit simplu, aproape dezbrăcat de viaţă, golit până la osul fiinţei.
Mi-era atât de multă linişte….